Educatie- Despre economia generaţiei supravegheate video

 În acest articol vom face un exerciţiu de imaginaţie despre cum anume se va mula economia românească la generaţiile de tineri care se formează astăzi. Problema este abordată atât din contextul european cât şi cel al globalizării, dat fiind că suntem o societate deschisă cu o economie corelată la economia globală. Vom avea nevoie în viitor, ca societate, de cât mai mulţi cetăţeni cu diplome universitare? Sau, din contra, ne ajută faptul că o parte dintre tineri vor fi nevoiţi să se formeze ca muncitori, dat fiind că nu au trecut „marele hop” numit BAC?  De asemenea se poate ridica şi întrebarea: Câţi ani de învăţământ gratuit şi obligatoriu ar trebui să prevadă legea educaţiei?

         De câte diplome şi de ce fel are nevoie economia?

      Economia românească este din ce în ce mai dependentă de economia UE, iar economia UE este bineînţeles conectată la economia globală.: scade preţul caselor in SUA şi se taie salariile în România, Grecia sau Spania. Sau poate cea mai dură conexiune în ziua de azi: Apple lansează noul iPhone şi cu câteva zile înainte apar imagini care prezintă secretulproducţiei sale .

        Nevoile economiei nu mai pot fi privite la nivel micro. Dacă vrem să ne mulăm pe aceste cerinţe şi deci să pregătim în mod adecvat generaţiile tinere, trebuie să privim totul la nivel global. Iar economia, aş caracteriza-o nu doar ca una de consum ci ca una de dezmăţ. Dorim din ce în ce mai multe produse care din punct de vedere obiectiv nu ne sunt de strictă necesitate, pierzând simţul moderaţiei. Mai mult, achiziţionarea unui produs nu pune capăt unei nevoi, ci o satisface doar temporar (. nici nu cumpăram un telefon şi deja visăm la noul model ce va apărea la anul). Pentru a putea să satisfacem acest comportament avem nevoie de produse cât mai ieftine şi de salarii cât mai mari. Problema se pune cum poţi produce ieftin dacă ai costuri mari – ca cele pe salarii. O posibila soluţie stătea in know-how-ul german care a eficientizat producţia, dar până şi la ei companiile au început să se relocalizeze în locuri în care mâna de muncă este ieftină (avem celebrul exemplu Nokia care s-a mutat din Germania în România pentru o perioadă).  Mâna de lucru ieftină se află de obicei în țările în curs de dezvoltare: China, Taiwan, India. De ce nu apar şi nume de ţări europene? Deoarece populaţia occidentală este exponentă pentru comportamentul mai înainte amintit (de consum -dezmăţ), iar populaţiile Europei de Est, vor, nu-i aşa?, sa trăiască asemeni occidentalilor. Deci şi est europenii, la rândul lor, vor salarii mai mari făcând ca aceste zone să nu fie/ să nu mai fie „cost efficient”. Până la urmă, tot Nokia a decis să închidă fabrica din Jucu de lângă Cluj „...întrucat fabricile Nokia de mare volum din Asia asigură beneficii mai mari...”

       Astfel, dacă în viitor se relocalizează o buna parte a producţiei în zone „low cost”, pentru ce joburi ar trebui sa pregătim atunci tinerele generaţii? Este clar că cererea de forţă de muncă necalificată sau de muncitori pentru producţie va scădea. Ne rămân atunci meseriile de înaltă calificare, ce necesită o pregătire riguroasă. Aceasta pare să fie soluţia economică pentru UE, deci şi pentru România - orientarea către inovare, tehnologii şi servicii. Putem sintetiza o primă idee, cum că economia are nevoie de diplome ce rezultă după o formare cât mai îndelungată şi mai riguroasă a persoanelor. Pentru aceasta este necesar ca persoanele în cauză (tinerii, dar la fel de bine poate fi extins şi la celelalte categorii de persoane), să fie îndrumaţi şi consiliaţi asupra nevoilor economiei de azi şi de mâine.

        Soluţia constă în mai multe tipuri de diplome?

        Ministerul educaţiei a propus recent crearea unei noi ramuri de bacalaureat pentru a da posibilitatea obţinerii unei diplome profesionale pentru cei care, în condiţiile actuale nu pot promova. Proiectul a fost aprobat de urgență de Camera Deputaților și de Senat pentru a putea intra în vigoare începând cu acest an universitar. Acest model de bacalaureat diferenţiat nu este unicat, întâlnindu-se în ţări ca Franţa (cu trei ramuri: general, tehnologic şi profesional) sau Germania (cu Arbitur şi Fachabitur ).Motivaţia celor ce susţin proiectul constă în faptul că angajatorii s-ar feri să-i angajeze pe cei fără diplome, deci avem aparent un prim răspuns la întrebarea din titlul secţiunii, venit din fruntea ministerului: soluţia ar consta în varietatea diplomelor. Acest bacalaureat profesional ar da în plus inclusiv o şansă de a se realiza pe plan european posesorilor, diploma fiind acceptată ca nivel de calificare IV de către Uniunea Europeană.        

       Academicianul Ionel Haiduc, priveşte dintr-un unghi pozitiv propunerea, subliniind că ar oferi o finalitate. Asociaţia de părinţi prin vocea preşedintelui său vorbeşte despre şansa ce li s-ar da acestor tineri de a intra pe piaţa muncii. Deşi intrarea în producţie pare a fi ţelul, ridicăm următoarea problemă: despre ce producţie vom vorbi peste câţiva ani şi la ce nivel salarial va fi remunerată aceasta, ţinând cont de cele discutate anterior privind relocarea producţiei în zone „low cost”.

   Fostul Ministru al educaţiei, Daniel Funeriu, aseamănă acest bacalaureatul profesional cu un bacalaureat luat cu buletinul. Dat fiind că este creat pentru cei ce nu reuşesc să promoveze în condiţiile actuale, această ipoteză – diplomă pentru toţi - devine foarte interesantă. Pe de o parte, vom avea promovabilitate mai mare. Pe de altă parte, totuşi, nimic nu garantează că aceste diplome vor micşora procentul şomerilor printre bravii lor posesori, şi atunci la ce folos? Varianta de lege propusă stipulează că cei ce aleg calea uşoară nu vor putea accede la facultate. Dar oare, dacă tot se creează acest bacalaureat, ca un răspuns la o presiune socială pentru zecile de mii – sutele de mii de elevi, nu foarte silitori, şi ale lor familii, atunci ce anume garantează că odată „în-diplomaţi” nu vor cere şi accederea la învăţământ superior? Dintr-o perspectivă inocentă, am putea spune că drepturile omului prevăd inclusiv dreptul la educaţie pentru toţi – deci nu ar fi etic să limităm un drept fundamental. Dintr-o perspectivă mai realistă nu trebuie neglijată puterea lobby-ului ce l-ar putea face universităţile private, când vor fi faţă în faţă cu o nouă „piaţă de desfacere”. Astfel, dacă punem cap la cap toate acestea, putem ajunge la interesanta supoziţie că, plecând de la o simplă reformă (a bacului) putem ajunge în viitor laînvăţământ universitar pentru toţi. Atunci de ce să nu discutăm direct această problemă: câţi ani de învăţământ obligatoriu şi gratuit ar trebui prevăzuţi?

    Câţi ani de învăţământ gratuit si obligatoriu ar trebui?

      Auzim încă în mediul public că învăţământul universitar nu e pentru toţi. Dar poate cauza acestei expresii este doar o limitare ce răsare din mentalitatea noastră de secol XX/XXI. Oare de-a lungul istoriei umanităţii nu au mai fost momente similare? Oare odată nu se zicea doar că „învăţământul nu e pentru toţi”? Asta până la primele reforme şcolare din Europa, ce prevăd în general primele clase primare obligatorii. După aceste prime reforme, putem să ne imaginăm discursul schimbându-se în „învăţământul gimnazial nu e pentru toţi”. Apoi, bineînţeles, după reformele din secolele XIX –XX ce măresc numărul anilor de învăţământ eventual până la nivel gimnazial, discursul se apropie de cel de azi cu „liceul nu e pentru toţi”. Cert este că am ajuns astăzi, ca în Uniunea Europeană a secolului XXI, sa avem vârste de 14 (Slovenia), 16 (Franţa, Germania), sau 18 (Polonia) ani până la care şcoala este obligatorie. Avem chiar exemple, ca Marea Britanie, care măreşte vârsta până la care şcoala este obligatorie de la 16 la 18 ani începând cu 2013. Ţinând cont de toate aceste date, revenim cu întrebarea dacă nu cumva ţine de dezvoltarea firească a umanităţii să continuăm creşterea anilor de învăţământ. Atunci noi românii de ce vrem să ne punem de contră acestei tendinţe cu o diplomă de bac profesional ce îngrădeşte accesul în universităţi? Nu ar fi mai bine să o luăm înaintea vremii de data aceasta şi să decretăm învăţământul universitar obligatoriu? În fond am fi un exemplu pentru istoricii secolelor viitoare şi am salva şi multe certuri şi dezbateri publice care vor avea loc cu fiecare reformă a învăţământului pe care ar trebui să o facem dacă mergem la pas cu ceilalţi.

      Remarci finale

      Am plecat de la premisa că economia de producţie se relocalizează, lăsând astfel loc celei de servicii de înalta calitate pe teritoriul european. Pentru aceasta avem nevoie ca viitorii tineri să fie formaţi ca specialişti. Cu toate că în discuţia despre numărul anilor de şcoală ce ar trebui prevăzuţi ca obligatorii am lansat ipoteza de a merge chiar până la nivel de facultate, diploma în sine nu ar rezolva problema. Generaţiile viitoare trebuie făcute să conştientizeze importanţa unei formări adecvate, pentru a dobândi motivarea necesară în atingerea acestui ţel. Un punct de plecare ar putea fi dat de faptul că, odată cu diminuarea cererii pentru forţa de muncă fără calificare sau cu calificare medie, ar trebui diminuat numărul persoanelor care se încadrează în această categorie şi deci crescut procentul celor cu înaltă calificare.   Problema poate fi extinsă la nivel european. Dacă tendinţa de relocalizare se menţine, numărul șomerilor printre cei nu foarte calificaţi va creşte, deci riscăm să ajungem la tensiuni sociale majore în viitor dacă nu abordăm din timp problema.

Radu Tudoran

Sursa:www.europuls.ro, Publicat: 08 Octombrie 2012